Cum ne întâlnim

Cum ne întâlnim

4brain îți prezintă un articol cu gănduri neordinare dar care merită atenție. Despre relațiile umane moderne, atitudinea omului față de el însuși, de ceilalți, față de propria viață.

Am încetat să mai depunem efort. Dacă totul se obține atăt de ușor, efortul nu-și mai are loc în viața omului modern . Mereu ni s-a spus că în mare sunt mulți pești încăt să ajungă pentru toți. Acum tot acest pește e chiar sub degetul tău, în telefon, tabletă, rețelele de socializare — e nevoie doar de dorință. Ne putem comanda o persoană, la fel cum comandăm un iPad din magazinul online de cumpărături. Cu livrare. Considerăm că apropierea se măsoară în  numărul  de emoticoane. Iar un mesaj de „bună dimineața” e calificat drept o faptă eroică. Afirmăm că romantismul  a murit. Probabil așa e, dar poate ar trebui să-l inventăm din nou. Poate romantismul în secolul XXI-lea e să lași telefonul în timpul cinei și să-ți privești partenerul în ochi. Eventual romantismul e încă aici, doar că am uitat cum arată.

Atunci cănd deja ne-am ales un partener, ochii noștri încă caută în mulțime o altă variantă. Căci, noi avem oportunitatea de-a alege. Iar această alegere ne distruge. Credem cu vehemență că șansele mari ne facilitează. Deși, asta transformă totul într-o „calitate proastă”. Astfel, nu ne simțim satisfăcuți niciodată. în definitiv, nici nu înțelegem ce înseamnă satisfacția, cum arată, aude și simte. Mereu ne aflăm cu un picior în alt loc, fiindcă acolo, după ușă e o varietate atăt de mare. Mai mult, mai mult, mai mult.

Ne consolăm și ne concentrăm pe alte lucruri. Dar dacă nu avem curaj să întălnim proprii ”demoni„, cum am putea iubi, căci asta e și mai dificil. Cedăm. Plecăm. De fapt lumea e nelimitată pentru noi, cum nu a fost pentru nici o generație. Putem cu ușurință deschide un nou tab în browser, descoperi întămplător o fotografie din Portugalia, scoatem cardul și rezervăm un bilet. Nu facem asta, dar putem. Chiar dacă nu avem mulți bani în cont putem face asta. în schimb ne tachinăm singuri — deschidem Instagram,  analizăm viața altor persoane, pe care ne-o dorim dar pentru care nu facem nimic. Ne uităm la locuri în care nu am fost niciodată. La oamenii pe care nu  i-am întălnit niciodată. Ne atacăm cu stimuli externi și ne mirăm, de ce suntem atăt de nefericiți. De ce percepem totul atăt de disperat. Uite de ce: nu ne putem explica ce reprezintă viața noastră, în schimb știm cu siguranță ce nu reprezintă ea.

Să presupunem c-am găsit persoana care ne iubește și pe care o iubim. Cerere. Apropiere. „Te iubesc”. Da am făcut-o și pe asta. Apoi cu o viteza cosmică, dragostea  devine „obiect” public. Anunțăm oamenii că suntem într-o relație schimbănd datele din Facebook. încărcăm pozele pe Instagram. Noi devenim „noi”. Acest „noi” acum trebuie să arate superb și perfect. De aceea nu comunicăm despre certurile pănă la 3 noaptea, pozele cu ochii roșii și albiturile scăldate în lacrimi. Nu scriem pe twitter 140 de simboluri, despre discuția cu 1 minut în urmă care pune în pericol viitorul relației. Nu, noi nu destăinuim aceste aspecte. Ne declarăm o pereche fericită cu relații ideale.

Apoi descoperim o altă pereche „fericită”, comparăndu-ne. Am devenit generația emoticoanelor. Generația alegerilor, a comparațiilor. Generația care se măsoară în like-uri. Bun. Destul de bun. Cel mai bun.  Niciodată nu am avut parte de atătea markere pentru a înțelege cum ar trebui să arate viața noastră „cea mai bună”. Facem click pe «enter», «enter», «enter» și curănd ne aflăm în pragul unei depresii. Nu vom fi niciodată suficient de buni fiindcă ceea ce încercăm să schimbăm, nu există! Această viață nu există! Așa cum nu există nici aceste relații. Dar nu putem crede aceasta. Căci noi am văzut-o cu proprii ochi, în propria pagină de facebook. Și ne-o dorim, vom suferi pănă o vom obține.

Și ne despărțim. Pentru că, înșine nu suntem îndeajuns de buni, iar relația noastră și viața nu se ridică la nivelul unui ideal imaginar. Din nou navigăm pe paginile de profil. Din nou comandăm, pe cineva asemenea unei pizza cu livrare pănă-n ușă. Și totul începe din nou. Emoticoane. Sex. Mesaje cu „bună dimineața”. Un selfie comun. O pereche care radiază de fericire. Comparăm. Comparăm. Comparăm. Rapid și inevitabil ne atacă un nou val de nemulțumire. Certurile nocturne „Ceva nu e bine la noi”. „Aceasta nu funcționează”. „Am nevoie de ceva mai mult”. Și noi ne despărțim. încă o dragoste pierdută.

Iar data viitoare va fi la fel. încă un succes rapid. încă o încercare de-a acapara viața în 140 de simboluri, în fotografii înghețate și prelucrate, în 4 vizite la cinematograf. Ne facem atăt de multe griji pentru crearea unei vieți ideale. Dar ce reprezintă idealul, de fapt? Nu știm, dar ni-l dorim cu disperare.

Dar acest „mai mult”, după care alergăm exasperați e decăt o iluzie, o minciună.  De fapt ne dorim niște discuții la telefon. Să vedem fața celui drag în realitate, nu pe ecranele dispozitivelor. Ne dorim o relație treptată, profundă și adevărată. O viață care nu ar fi estimată în like-uri, share-uri, abonați sau comentarii. Probabil nu realizăm încă că ne dorim aceasta, dar așa e. Ne dorim ca atunci cănd timpul pentru noi se va scurge iremediabil,  să fim siguri c-am trăit o viață plină de sens.
Iată ce ne dorim chiar dacă nu realizăm încă.

Cu toate acestea încă nu trăim așa. Cu toate acestea încă nu iubim așa.

 

 

sursa: adme.ru

Recomandăm
Noi pe Facebook